Obişnuiţi fiind cu prezenţa pe scena deja tradiţionalului festival Artmania a unor nume în vogă, am plecat anul acesta spre Sibiu ştiind încă de la început că nu aveam pentru ce a ne face mari speranţe… Helloween, Sonata Arctica ori Lacuna Coil nu aveau impactul sonor al unor Amorphis, Nightwish, Opeth, Anathema ori Atrocity …

Am găsit Sibiul vineri seara scăldat într-un frumos soare de vară, însă odată cu venirea serii tricourile negre au început să "întunece” marea Piaţă a oraşului… "tricourile negre” aveau însă priviri calde, priviri senine, pline de nerăbdare, aflate în aşteptarea trupelor preferate care urmau  a le încânta în acea seară.. ordinea era binecunoscută… Lacrimas Profundere, Helloween şi, la final, umbra gloriosului Nightwish de altădată, Tarja Turunen… Era vorba despre o încercuire a clasicilor metalişti de către mai noul stil gothic…

Piaţa Mare arăta oarecum diferit acum faţă de anii precedenţi: au apărut standuri prezentând motoare numa’ bune să stârnească pofta bikerilor (Harley-Davidson) ori punând chitări electrice la dispoziţia celor al căror talent răbufnea antrenând corzile încălzite de pasiune, sau super-maşini cu roţile cât un stat de om… cu alte cuvinte, un perimetru interior mult diversificat, mult mai plăcut, din care însă se putea desprinde totuşi preţul puţin cam mare al berii… în fine…

Seara a debutat cu prestaţia celor de la Lacrimas Profundere… o trupă mai puţin cunoscută publicului autohton, însă una care de încă de la primele acorduri i-a făcut pe mulţi să exclame: "dar ăsta e HIM”!, neştiind poate ca finlandezii aveau ca producător comun cu cei de la HIM pe John Fryer… de la voce, până la sound şi terminând cu stilul componistic al pieselor, Lacrimas Profundere a fost ca un remember HIM de acum câţiva ani, propunând publicului acel gothic melancholic uşor accesibil. Publicul a reacţionat cu căldură, primind rând pe rând cu bunăvoinţă piesele care curgeau parcă în aşteptarea paginii următoare, pe care aveau să citească un nume atât de des întâlnit pe buzele heavy-metal-ului: Helloween…
Intrare dinamica, spectacol dinamic, lumea deja pătrundea într-o altă epocă, în "German Melodic-Speed-Metal”-ul tinereţii multora dintre cei prezenţi… Andi Deris, cu vocea sa inconfundabilă, a susţinut un spectacol de mare clasă, nemţii de la Helloween fiind aplaudaţi deseori la scenă deschisă de fanii care se aflau în piaţa într-un număr impresionant… piese precum "Halloween”, "Future world” sau "Are you metal” au încântat audienţa, fanii fiind astfel mulţumiţi după atâţia ani de aşteptare neobosită a idolilor lor…

În sfârşit, a sosit şi momentul mult asteptat de fanii Nightwish şi de mai nou formaţii fani ai superbei soliste Tarja Turunen… Concertul Tarjei a debutat dinamic, cu piese care parcă încercau să-i determine pe fani să se lepede de imaginea binecunoscută a solistei finlandeze şi să îmbrăţişeze noua ei formă de exprimare, atât în plan musical, cât şi sub aspectul atitudinii… din păcate, "I walk alone” s-a dovedit încă o dată a fi o revelaţie a adevărului crud care de câţiva ani deja îi marchează Tarjei destinul… deşi a fost aplaudată de fanii mai vechi ori mai noi, sentimentul meu (şi nu numai al meu) a fost acela că Tarja actuală e o formă goală de conţinut, fără fond autentic, singura ei şansă de renaştere, singura ei şansă de revenire în lumea cu adevărat mare a rock-ului mondial fiind poate doar reîntoarcerea în trupa alături de care a făcut istorie. Încă o dată (după concertul din Bucureşti 2009) s-a văzut că fanii aplaudau piesele ei, însă exultau la piesele Nightwish, precum "Over the hills and far away”… De asemenea, am remercat că Tarja a pierdut în timp atitudinea şi ţinuta… noua Tarja, aşa cum se vrea a fi percepută acum, nu mai e acea Tarja elegantă şi plină de mister… din Tarja a rămas doar vocea, aşa cum o ştiam, în schimb vestimentaţia şi prezenţa scenică o impun acum aşa cum ea nu este de fapt.. o atitudine vulgar-dură, o ţinută vulgar-gothica.. nu, aceasta nu este Tarja… dacă închizi ochii pentru o clipă, vocea e la fel: suavă, caldă, puternică, pură… însă privind-o mai apoi, realizezi că ai înaintea ochilor o altă persoană decât cea pe care o ştiai, iar acea persoană nu-ţi mai spune nimic… şansa Tarjei e reîntoarcerea… a continua pe drumul de acum înseamnă a merge pe o pantă descendentă, care va avea ca final doar… uitarea…

Noaptea de după concert a continuat cu zecile de terase pline din Piaţa Mică a Sibiului, la care berea curgea în vauri, purtând pe umerii ei controverse, dezbateri ori acorduri vizavi de seara care tocmai se încheiase… dar festivalul încă nu s-a terminat…

A venit a doua zi dimineaţa cu ideea nemaipomenită a organizatorilor Artmaniei care, pentru "maratoniştii” în ale muzicii (cei cu abonament) au oferit posibilitatea vizitării celor mai de seama muzee ale oraşului… astfel, pentru doar 3 lei de persoană, puteai foarte bine să te bucuri de minunatele apartamente ale fostului cancelar al Imperiului Habsburgic, baronul Samuel von Bruckenthal, să savurezi mai apoi plăcerea de a admira deopotrivă tablourile lui Rubens, Bruegel sau van Eyck, ori ale minunaţilor pictori români Grigorescu, Luchian sau Pallady… apoi, fiindcă timpul îţi permitea, cu aceleaşi bilete puteai vizita inegalabilul tezaur numismatic al Muzeului de istorie ori bogăţia coloristică a exponatelor Muzeului de istorie naturală a Sibiului… după toate astea, urma o masă bună, stropită cu impresii şi incursiuni în amintirea lucrurilor văzute, apoi desigur aşteptarea noii seri de festival, în care urmau de data aceasta să performeze reprezentanţii a trei stiluri diferite: Republica, cu al lor techno-pop punk rock, binecunoscuţii nordici metalişti Sonata Arctica, seara urmând a se încheia cu gothicii italieni de la Lacuna Coil…

Nori negri de ploaie ameninţau începutul serii, însă primele acorduri ale celor de la Republica i-au speriat şi i-au îndepărtat definitiv de templul rock-ului din seara a doua a festivalului..

Republica	© rockXpress. ro

Republica a însemnat un gen aparte faţă de tot ceea ce s-a cântat în acest an… piesele aveau o compoziţie hibridă, în care influenţele techno, pop şi punk rock se îmbinau armonios şi uneori răbufneau cu forţă pentru a câştiga întâietate… câţiva din cei prezenţi rosteau numele "Garbage” pentru a face o asociere mai mult sau mai puţin potrivită a celor de la Republica, cu renumita trupa britanică… însă, deşi în piaţă nu se aflau prea mulţi fani, Republica a creat o bună dispoziţie, fiind destul de bine primita, iar prin ale sale binecunoscute hituri "Ready to go” ori "Drop Dead Gorgeous" a reuşit să încălzească atmosfera numai bine pentru "lupii nordici” care urmau să apară…
… însoţiţi din background de un superb peisaj din care se distingea neagră şi întunecoasă silueta lupului singuratic, finlandezii de la Sonata Arctica şi-au făcut apariţia printr-un debut dinamic, întâmpinaţi fiind cu o bucurie frenetică de fanii din piaţă… au răsunat în piaţă piese ca "Fullmoon”, "Wolf and Raven” sau "Don’t say a word”… publicul, în mare parte, a fost încântat.. din păcate însă, ca o remarcă personala, deşi s-ar putea să nu fiu astfel în asentimentul multora, trebuie să spun că pentru mine, Sonata Arctica este o enigmă, nereuşind în acea oră de concert să găsesc o legătura, un "ceva” anume care să mă poarte spre esenţa muzicii lor, spre logica determinantă care le-a adus atâţia fani.. piese întregi nu-mi spuneau nimic, piese întregi nu aveau nicio legătura cu armonia, cu continuitatea, cu logica muzicală… o muzică haotică, fără cap şi fără coadă, o muzică ce-ţi rănea simţul măsurii, şi doar speranţa de a vedea ulterior "altceva” m-a facut să rămân în piaţă până la finele concertului..

Sonata Arctica	© rockXpress. ro

Da, şi acel altceva a venit ! Surpriza surprizelor… ultimul concert din acest festival, ultima repriză din cele şase ale Artmaniei, ultima trupă de pe afiş… Lacuna Coil… ascultasem înainte de festival câteva piese, urmărisem câteva imagini din concertele lor, ascultasem părerile fanilor despre trupele prezente la festival şi nimeni, nimeni nu se oprea la ei… iată însă că încă de la primele acorduri aveam de-a face cu o trupă extrem de dinamică, cu o armonie în sunet şi o energie debordantă în mişcări, cu un sound absolut încântător şi un stil pe care chiar atunci l-am definit ca fiind un fel de "power gothic”, un stil care i-a fermecat iremediabil pe toţi cei prezenţi în piaţă… dacă această trupa n-ar fi existat în festival, dacă totul s-ar fi terminat după prestaţia finlandezilor de la Sonata Arctica, dacă zana nopţii nu m-ar fi făcut să am răbdare de a asculta şi ultimă trupă din festival, atunci concluziile ar fi fost calde poate, blânde probabil şi sigur lipsite de viaţă... Aşa însă, Lacuna Coil a dat viaţa audienţei, a reînviat festivalul, a readus în rândul celor prezenţi pofta de a asculta, pofta de a dansa, pofta de a trăi cu toata fiinţa acea muzică ce nu-ţi lasă nicio şansa de a sta deoparte. Dincolo de părerile preconcepute, dincolo de tabu-ul necomentării ”zeilor”, dincolo de habotnici şi de tot ce te poate împiedica să spui ceea ce crezi li simţi, trebuie să afirm cât se poate de hotărât că trupa asta mi-a plăcut enorm, trebuie să spun că sound-ul puternic şi dinamismul incredibil al trupei i-a făcut pe mulţi dintre cei prezenţi dacă nu să devină fani, în orice caz să nu mai zâmbească ironic atunci când de-acum înainte vor auzi numele Lacuna Coil… Piese precum "Our truth”, "Spellbound”, "Fragile”, "Heavens a lie”, inegalabilul "Swamped” sau cover-ul după Depeche Mode "Enjoy the silence” au intrat aseară definitiv în inimile celor care au avut aseară privilegiul de a-i asculta pe aceşti incredibili italieni…

Lacuna Coil	© rockXpress. ro

La finalul concertului am mers, ca de obicei, lângă scenă, să simt ultimele acorduri cum îşi iau rămas bun de la această ediţie a Artmaniei… a fost frumos… am zâmbit, amintindu-mi de Lacrimas Profundere, am bătut din picior cand Helloween răsuna undeva, departe, în mintea mea, am vărsat o lacrimă de regret pentru cea care a fost Tarja Turunen, am privit în urmă cu plăcere Republica şi m-am încruntat pentru lipsa de fond a Sonatei… însă toate astea s-au stins când am retrăit pentru o clipă bucuria insuflată de aceşti "gălăgioşi simpatici” de italieni de la Lacuna Coil, care însă m-au cucerit de-a dreptul…
…mai apoi, am privit, după ce totul se va fi încheiat, cum din boxele organizatorilor răsunau uşor, poate premonitoriu, acordurile lui "Liebe ist fur alle da”… am ridicat privirea spre cer şi am văzut undeva, spre anii care urmează, steaua viitorului…. şi, abia zărite, se distingeau scrise cu litere aurii, gotice, numele unei trupe: Rammstein…  am zâmbit… cine ştie? Oare se va putea?...
Aceasta este povestea prea puţin tehnică a unui festival frumos… am vrut dinadins să prezint o cronică a simţirii, a adevărului dezbărat de tabu-uri, o cronică a ceea ce a fost de povestit în două seri magice, dar şi o cronică a dorinţei, a ceea ce ar fi frumos să fie… fiindcă un festival de renume rămâne în picioare nu doar prin cei ce au fost, ci mai ales prin speranţa celor ce vor fi... aşa că, dorind parcă să uităm numele mai puţin mari care au alcătuit anul acesta "greii” festivalului, l-aş parafraza în final pe Eminescu, dorindu-i Artmaniei doar atât: "La trecutu-ţi mare, mare viitor”…

Laurentiu Hoisan

GALERII FOTO ARTMANIA 2011 (foto: Mihai Oprea)
REPUBLICA l SONATA ARCTICA l LACUNA COIL